Traduceri

TRADUCERI

ALAIN BORER

„Rimbaud în Abisinia”
eseu

Editura Seuil, Paris, noiembrie 1984

-fragmente-

Traducere din limba franceză: PERSIDA RUGU

În 13 decembrie 1880, la 27 de ani, Arthur Rimbaud soseşte în Harar, la marginea deşertică a Estului etiopian, ţară ce se numea pe atunci Abisinia. Câteva călătorii anterioare (în Cipru, Java, printre altele) nu făcuseră decât să anunţe ultima plecare a lui Rimbaud, „omul care o şterge, omul care spală putina”, şi care era dat să devină, de acum înainte, cea mai intensă obsesie a literaturii occidentale.

Peste nouăzeci de ani mai târziu, un tânăr scriitor francez, având aceeaşi vârstă de 27 de ani, soseşte la Harar. El străbate ţara în lung şi în lat, chestionează pretutindeni oamenii, îşi prelungeşte chiar călătoria pe urmele lui Rimbaud, până în Egipt, unde se ştia că un mare bloc de rocă, situat în partea superioară pe unul din pereţii templului din Luxor, poartă inscripţia RIMBAUD, cu litere majuscule săpate în piatră, constituind singura urmă (până la proba contrarie) lăsată de poet.

Alain Borer va povesti această pribegie voluntară într-o carte de nedescris, pe cât se poate numi „de nedescris” o obsesie literară atât de frumoasă şi prezentată cu mare rigoare (cea a unui exeget rimbaldian care se consacră criticii textelor şi scrisorilor), până la uitarea de sine, până la capătul fanteziei, hotărât în fond să spună totul despre această călătorie fabuloasă.

Se poate citi „Rimbaud în Abisinia” ca o povestire de drumeţie sau ca un roman filosofic; se poate citi, de asemenea, ca un eseu care încearcă să epuizeze toate întrebările ori, mai simplu, ca un poem contemporan. Să zicem: un fragment dintr-un poem nesfârşit, pe care fiecare îl poartă în suflet, când l-a citit pe Rimbaud. În orice caz, ne simţim invitaţi, prin subterfugiul scrierii prezente, să medităm un moment la această imagine definitivă a literaturii: „Un domn, Rimbaud, zicându-şi comerciant”, porneşte călare, deghizat în negustor străin, pentru „a face trafic, în necunoscut...”

Alain Borer s-a născut în 1949, la Vésoul (Haute – Saône). Este unul dintre cei mai buni specialişti în critica rimbaldiană. Călătoreşte în Etiopia, pentru turnarea filmului „Le voleur de feu” (TF 1, 1978). A tradus şi a prefaţat biografia „Rimbaud”, de Enid Starkie (Ed. Flammarion, 1982).

„Să mergem! Drumul, povara, deşertul, plictisul şi furia.”

Arthur Rimbaud

PLECAREA

Călcând rar, Charles se cufundă până la genunchi în zăpada care trosneşte ca o bezea cu cremă. Aparatul de filmat înregistrează urmele care evocă fugile lui Rimbaud, când trecea frontiera prin acest colţ al Ardenilor, în taină, cu prietenul său Delahaye, pentru a-şi cumpăra tutun din Belgia. Soarele dispare în spatele brazilor, zăpada prinde reflexe violacee... „când umbra bale-aşterne în păduri...” (a)

La capătul drumului, vameşul se încălzeşte lovind ritmic cu picioarele pământul îngheţat; pentru orice eventualitate, bariera în roşu şi alb a fost coborâtă; locul este însă pustiu.
„Nu poate fi decât capătul lumii, înainte.” (b)

Maşinile televiziunii s-au oprit la marginea prăpastiei. Ai crede că se toarnă „Calea tutunului”, de Erskine Caldwell. Tocmai traversaserăm Boulzicourt, un sătuc tăcut pe care-l aminteşte Delahaye în itinerarul acestor plecări. Boulzicourt! Nu poţi spune mare lucru despre el. Câteva gospodării, năluci într-o seară de iarnă. Aici s-a născut Réné Daumal, în 1908. Era atât de cald la Harar, luna trecută. Mi s-a terminat şi carnetul de însemnări, înaintea acestor paşi între zăpezi.

Holzwege, drumurile mai scurte ale lui Rimbaud nu duc nicăieri, ca-ntr-o poveste de Crăciun în care un copil, noaptea, prin zăpadă, urmăreşte paşii unui necunoscut care-i adusese un dar: urmele se opresc pe neaşteptate în mijlocul câmpului. Dar fascinaţia ne copleşeşte tocmai prin ciudata distanţă dintre semnele paşilor şi trupul pe care nu-l mai poartă; urma este întotdeauna captivantă pentru că ne vorbeşte despre un trup care nu mai există. „O, paşi pierduţi, voi regăsi urma voastră risipită în nisip, ori pe pietre?”, scrie Isabelle în „Fratele meu, Arthur”.

„Paşii plini de lumină ai Fecioarei!” Urma unui vis nu este mai puţin reală decât urma unui pas...

Rimbaud ne uluieşte: după dispariţiile neaşteptate din adolescenţă (drumuri lungi prin cartiere mărginaşe sau la ţară), Fuga. Acele peregrinări prin împrejurimile oraşului Charleville, apoi la Paris şi Douai, în Belgia şi în Anglia, drumuri prin toată Europa şi în Java, toate acestea pregătind parcă marea-i plecare în Africa: Harar, ultima călătorie, cea care l-a dat gata.
De ce ţine, oare, acest sentiment pe care l-am încercat, urmând, în preajma Harar-ului, nisipurile roşcate din drumurile caravanelor sale? Cu maşina Land Rover înţepenită în faţa trecerii unui vad, puneam întrebări grupurilor de negri ce se îndreptau, cu puşca pe umăr, spre târgul din Harar: Burka? Wachu? Baroma? Ca şi cum s-ar fi putut să-l mai întâlnească pe acest drum, ei ne răspundeau printr-un gest lent şi precis; ni-l imaginam mergând mereu, apoi dispărând la o cotitură. „Cei pe care i-am întâlnit poate nu m-au văzut”, scria în al său „Un anotimp în infern”. Întrebare fără de fantasma corăbiei pierdute, Péquod, din „Moby Dick”, pusă tuturor navelor întâlnite în cale.

„Rimbaud aşa cum a fost”, scrie Jean-Paul Vaillant.

Cine ar putea s-o spună? Acesta este Rimbaud aşa cum era. Rimbaud, întotdeauna pe picior de plecare, gata oricând să spele putina. Această impresie ce hrăneşte fără îndoială curiozitatea de a cerceta toate traseele, nu e oare asemănătoare celei încercate de apropiaţii lui? Abia mai poate fi zărit acum, când a dispărut. Îşi anunţase plecarea, ameninţând cu „Fecioara nebună”: „Într-o zi, poate, i se va destrăma umbra, ca prin minune”, spune în „Deliruri”, I. Este, scrie Mauriac, „cel care nu se întoarce nici măcar pentru a-şi privi urma pe care paşii săi de copil au lăsat-o în lume”.

Când întreprinde marile-i călătorii, prietenii săi fac presupuneri, se informează: Verlaine îl înfăţişează la Viena, prădat de un birjar („Ultimele ştiri”, 1875), Delahaye la Cafres, ca un rege negru (1876). „Nici urmă de veşti de la hotentotul nostru”, se nelinişteşte atunci Delahaye şi, mai târziu: „cei mai pricepuţi geografi îl cred plecat spre paralela 76”. În cei zece ani petrecuţi la Harar, nimeni nu va şti cu siguranţă unde se află: Herat, zice Verlaine, Herat în Afghanistan ori Harat – cât timp, în registrele municipale, este trecut J.N.A.Rimbaud, profesor la Hazar. Timpul zboară şi ei îl cred plecat mai departe, în ciudatele ţări din Orient, ca o trecere în ireal; mama sa, fără nici o scrisoare de la el vreme de opt luni, se frământă: „Nu mai eşti la Aden? Ai trecut poate în împărăţia Chinei?”. Verlaine notează în jurnalul său: „A păşit acum în al treizeci şi doilea an de viaţă şi călătoreşte prin Asia, unde se ocupă de obiecte de artă”. Mai mult chiar, lucrurile se înrăutăţesc: trei numere din la Vogue, revistă care-i publicase Iluminările, anunţă în 1886 „moartea lui Arthur Rimbaud”. În acest timp, cadavrul viu se plictisea călătorind pe Marea Roşie spre Tadjoura; câteva luni mai târziu, apărea volumul Iluminări, având în prefaţă aceste cuvinte ale lui Verlaine, ca o sticlă aruncată în ocean: „L-au crezut mort de mai multe ori. Ignor acest detaliu care îmi umple sufletul de tristeţe. Aş vrea să afle, în cazul în care n-ar fi auzit nimic”.

La 29 noiembrie 1887, Verlaine îi cere lui Delahaye „informaţii rimbaldiene”; acesta i le comunică într-o scurtă şi brutală biografie; sfârşitul (care nu-i aparţine) e grozav: „I s-a pierdut urma pe la 1879, însă cineva l-a întâlnit la Aden. A suferit amputarea unui picior, dar, complet restabilit, după alte informaţii, Arthur Rimbaud urmează să sosească în curând, pentru a-şi revizui întreaga ediţie a operelor sale”.

S-ar spune că e un impresar urcând pe scenă, în faţa cortinei închise, pentru a linişti spiritele înaintea unui concert. Era perioada când, în Causeries litteraires, 1872 – 1888, lucrare apărută în 1890, Maxime Gaucher, denigrând „decadenţii”, nu avea decât un cuvânt pentru „Rimbaud, acum regele unei seminţii sălbatece”. În 1891, Paul Valery, student, încearcă să afle ce anume devenise Rimbaud: „Este colonist în Algeria, se spune, după ce făcuse comerţ cu vite în India”. În acelaşi an, în decembrie, o lună după moartea poetului, fratele său „Rimbaud Frédéric, şofer pe un omnibuz în gara Attigny (Ardennes)”, îi spunea lui Rodolphe Darzens: „Arthur trebuia să rămână la Harar sau Horor şi, după mine, să se ocupe în continuare de comerţ”. Acestor ştiri false din partea prietenilor uitaţi, le prefer scrisoarea pe care Germain Nouveau i-a trimis-o din Alger lui Rimbaud, dorind să-l întâlnească la Aden: „Aş fi atât de fericit să aflu veşti bune despre tine”. Era în 1893; Rimbaud murise şi fusese îngropat de doi ani. Această emoţionantă chemare, adresată unui om care nu mai exista, mesaj primit poate în felul său, este singura solicitare care mai are importanţă pentru cel ce se ocupă de opera şi viaţa lui Rimbaud.

În decembrie 1891, ziarul l’ Echo de Paris anunţase, cu o lună mai târziu, moartea lui Arthur Rimbaud printr-un text necrologic de zece rânduri. Dispariţia poetului a fost învăluită în tăcere, ca prăbuşirea lui Icar în tabloul lui Brueghel. Doar o imagine.

În aceşti ani şi cu mult înainte, Rimbaud rătăcea deja în terra incognita, în ţinutul pe care arabii îl numeau Barr Adjam, „terre inconnue”; în acea Etiopie pe care vechii egipteni o considerau un regat al duhurilor întunecate şi nefaste, dincolo de a doua cataractă a Nilului, unde nu se aventurau niciodată. În secolul în care câţiva exploratori începeau să caute în acest spaţiu izvoarele Nilului, Rimbaud dispăruse în Abisinia ca ultimul dintre faraonii celei de-a treizecea dinastii, Nectanebo care, alungat din Memphis, se făcuse nevăzut în regatul spiritelor, de unde nu s-a mai întors.

Clopotele din Roissy – cristal risipit în vuietul oraşului, urmat de rumoarea avionului care se-ndepărtează --, vocea lâncedă a stewardesei, ca un fir de aer cald în peştera din Postdojna, freamătul metalic de la tabloul de plecări dau la iveală, fără încetare, toate posibilităţile visului. „Plecarea spre-o altă trăire, în zvonuri noi” (c).

Există la Rimbaud poezia descătuşării, această putere mereu vie de a se smulge – locurilor, lanţurilor, datoriilor şi grijilor care ne supun; forţa aceasta, izvorâtă din însăşi tăria sa, ne face să rostim azi, în faţa problemei rasiale, a şomajului, a inflaţiei, a războaielor – gata! „Am văzut destule. (...) Am cunoscut destul” (d). Să plecăm. Să schimbăm locul. „Hai, pălăria, mantaua, cei doi pumni strânşi în buzunare şi să ieşim!” (e) Pentru a merge la capătul pământului, oriunde în afara acestei lumi, ajunge primul pas, cel prin care te abandonezi drumului: în pântecul aerogării, unde călătorii stau în picioare, nemişcaţi, unde sunt aspiraţi de cilindri transparenţi care se întretaie şi – aşa, propulsaţi pe benzi rulante în lungi şi ondulatorii intestine cu pereţii de mătase, într-o pulbere măruntă de lumină, ca-n preajma unui satelit – sunt vărsaţi într-un alt pântec, cel al avionului. Regăsesc în pasărea de metal, care se precipită vuind cu toate motoarele sale, această vigoare a plecării, elanul începutului, apoi – când părăseşte solul – acel sentiment al naşterii, al speranţei, al purităţii originare, al cuceririi spaţiului şi al izbânzii, trăiri pe care le-am cunoscut din cuvintele lui Rimbaud – „La drum! Ah! (...) tâmplele îmi zvâcnesc!”, într-al său Un anotimp în infern; „Înaintea noastră, drumul!” în Iluminări; sau, încă, în rândurile sale din Gothard, „La drum”: „dorinţa unei plecări nesigure”, despre care vorbeşte Segalen; deschiderea lumii prin sfâşierea norilor.

Magia spaţiului – timp: să părăseşti Parisul la ora nouăsprezece, să aterizezi la Londra la ora nouăsprezece, uluind chiar pe acei experţi care se ocupă de fusele orare şi orele locale.

Africa începe la Londra – sau mai degrabă la Heathrow, acest punct terminus care, de fapt, nu se găseşte nici de o parte, nici de alta, şi ale cărui săli de tranzit primesc temporar pasageri din lumea întreagă. Pe margine, avioanele, unul după altul, aşteaptă momentul zborului. O primă imagine a Etiopiei mă întâmpină la capătul culoarului care duce spre Boeing-ul Liniilor Aeriene Etiopiene; avionul scânteiază din toate hublourile sale şi huruie în noapte: un grup de călători cu turbane djellabas, sandale, cu copii în braţe şi cu boccele, se adună, dureros şi volubil, la ieşirea pentru Addis-Abeba şi Nairobi, împrăştiind un puternic miros de bumbac – s-ar putea recunoaşte avionul „după miros”.

Luminile oraşului se răstoarnă peste hăurile negre. O clipă, am confundat luminiţa din vârful aripii cu stelele. În avion, ca la cinematograf, ridicându-te îţi deranjezi vecinii. Dar le poţi vorbi cu uşurinţă în lungile călătorii. Pasărea metalică are două mii de ore de zbor. Stewardesele africane, aşa cum arată serviciul de publicitate al companiei etiopiene – cel mai vechi din Africa --, sunt frumoase şi gingaşe.

O bătaie de aripi în noapte şi iată-ne deja la Roma – Fiumicino! Prin hublou, încerc să recunosc partea luminoasă din coasta de nord a Franţei. Am survolat atât de repede Franţa! Această ţară în care trăim de atâta vreme – în care îţi trebuie atâţia ani pentru a trăi – nu există. Sau există prea mult. Rimbaud a înţeles asta repede. Şi a plecat.

Printr-o nouă zvâcnire de aripă, cu impresia propulsării unei energii extreme, pe care o lasă avionul în aparenta sa imobilitate, ziua se ridică în curând peste un alt continent: o zăpadă trandafirie, dimineaţa, în deşertul Egiptului!

Ca astronomul care s-ar întreba „pe ce verticală mă aflu?”, aviatorul rămâne fără răspuns, deşertul fiind un non-spaţiu, un relief de culori vagi. Avionul redă Africii contururile abia cunoscute ale primelor hărţi maritime, când interiorul ţării rămânea misterios, iar peste deşert se scria cu litere mari „ubi rugiunt leones”.

În avioanele care zboară peste întinderile polare, până şi cei mai avizaţi călători se dezorientează, nu mai ştiu nici ora, nici locul: aceste noţiuni terestre îşi pierd sensul când zăresc prin hublourile din stânga bezna, iar prin cele din dreapta lumina, ca şi cum avionul ar urma o linie de strictă demarcaţie sau ar despărţi, prin zborul său, ziua de noapte. Nici timp, nici spaţiu, doar o planetă între un trecut recent şi un viitor apropiat. Socrate distingea alături de vii şi morţi, o a treia categorie de oameni, cei ai mărilor. În cele treizeci şi şase de probe de existenţă a lui Dumnezeu, se va găsi una deosebită pentru oamenii de pe mare – şi Empire-ul va legifera pentru ei un refugiu special, în departamentul „luminii primordiale”... Astăzi, după marinari, o mare parte a oamenilor se găseşte permanent în văzduh.

Observând că vecinul de scaun, un musulman khouan (bigot) îşi număra mătăniile fără a-şi atinge mâncarea din faţă şi fără să mi-o ofere, nefiind dispus să discute, am revenit la carnetul meu de însemnări.

A fi pe punctul de pornire. În aşteptarea Etiopiei. Să călătoreşti prin cărţi şi dincolo de ele. Lumea, ca o carte: „Universul întreg este un fel de carte, din care a citit doar prima pagină cel care nu-şi cunoaşte decât propria-i ţară” (Morand). Cartea acestei călătorii: Rimbaud, Opere complete. Drumul e o carte – un carnet în care se revine şi care se umple, la fel ca la Heine, de orice Reisebilder. Acest carnet s-a scris călătorind. Fără planul riguros al unei lucrări care ar pretinde vreo tăinuire a adevărului. Zace în mine, învinsă, contradicţia dintre bibliotecă şi drumeţie. O carte, poate, dar care se îndoaie şi se uzează în buzunar. Care începe cu soarele, în momentul în care Rimbaud îi simte chemarea definitivă. În Etiopia, pentru o ethopee: „tabloul moravurilor unei ţări sau portretul unui personaj” (Littré).

Aveam în minte un zumzet de idei şi fraze. Acest carnet, mai mult decât un proiect, deşi cu atâtea rânduri uneori neciteţe, marchează clipe în care, după cum zic japonezii, am intuit ah!-ul lucrurilor. El mi-a devenit curând la fel de necesar ca paşaportul – ceea ce nu mă împiedica să le uit pe rând, când pe unul, când pe celălalt. Paginile acestea ar putea fi, cu mâzgăliturile lor, crochiurile locurilor prin care am trecut, câteva cuvinte din anharica, semănând acelor case pline cu desene care povestesc pelerinajul la Mecca al stăpânilor lor.

Rimbaud nu depăşeşte numai poezia, ci suscită şi dorinţa de a scrie. Obligă pe cei din jurul său să ia pana în mână: fiecare membru al familiei Rimbaud este, în felul său, un om al scrisului. Jurnalul Vitaliei reuneşte operele fratelui său, scrisorile mamei sale sunt adunate în volum, Isabelle se proclamă ocrotitoarea flamei, corespondează mult, redactează Fratele meu, Arthur; mai târziu, vestala simte pana fremătând şi zboară cu propriile-i aripi – nu prea înalt, ca-ntr-o tatonare, doar pentru a ţine o cronică a războiului din paisprezece, în ziarul le Mercure; chiar şi Frédéric trebuie să scrie redactorului publicaţiei Petit Ardennais, le Petard, cum i se zice în Ardenne. Izambard, atacat de Berrichon, scotoceşte sertarele în care zăceau scrisorile fostului său elev de acum patruzeci de ani, pentru a scrie Rimbaud, aşa cum l-am cunoscut. Cauza nu era doar mândria familiei; Isabelle, care a făcut tot ce-a putut spre a împiedica publicarea integrală a Poeziilor de către Vanier – încercând chiar să-ndepărteze şi să modifice câteva fragmente -, a sfârşit în vara anului 1895 prin a dori publicarea acestora. Ulterior, această năzuinţă a crescut, pornind de la simple însemnări şi încheind cu o imensă rimbaldotecă: scrierile despre Rimbaud constituie, după Paulhan, un gen literar în sine.

Carnetul meu nu are nevoie însă de acest imbold pentru cercetarea subiectului „vid” pe care-l reprezintă Rimbaud „etiopianul”. Visul de-a reface omul-aşa-cum-era nu se susţine decât printr-o cunoaştere adevărată a creaţiei sale, şi nu din vreo întâlnire cu supravieţuitorii dezamăgiţi: un alt prieten din copilărie, Ernest Millet, după mai mulţi ani de despărţire, îşi imaginează că-l întâlneşte pe Rimbaud „într-o zi în plină Sahara. Suntem singuri şi mergem în direcţii opuse. Se opreşte un moment: Salut, ce mai faci? îi zic. – Bine, la revedere. Fără cea mai mică efuziune. Fără un cuvânt în plus...” Mulţi au încercat, în acest timp, „tentaţia traseului Rimbaud”.

A căuta urmele lui Rimbaud înseamnă a regăsi şi a reuni într-un grup omogen elementele scrierilor: „Sulle trace di Rimbaud”, de Adèle Luzzatto; „În Africa, pe urmele lui Rimbaud”, de André Provost; „În Abisinia, pe urmele lui Rimbaud”, de Henri
d’ Acremont; „Pe urmele lui Arthur Rimbaud”, de Robert Goffin; „Pe urmele lui Rimbaud”, de Pierre Arnoult; „Pe urmele lui Rimbaud”, de Enid Starkie; „Pe urmele lui Rimbaud”, de Philippe Soupault; „Sulle trace di Rimbaud”, de Augusto Orsi. Acest titlu se impune, revine ca semn de recunoaştere, precum „amprenta” Saint-Jacques pentru pelerinii de la Compostelle.

Se pot distinge două categorii de rimbaldieni: nomazii şi sedentarii. Primii se repetă, ceilalţi se contrazic. Rimbaud era nomad şi contradictoriu. Ideea pelerinajului sugerează o împlinire, o revelaţie. Dar Rimbaud şi-a luat cu sine taina. Trebuie admis faptul că nu se află niciodată acolo unde îl căutăm: el rămâne Loxias, enigmaticul...

În portretul făcut lui Arthur Rimbaud, Mallarmé scria, în 1896: „A ordona în părţi inteligibile, posibile, viaţa cuiva, pentru a o înţelege, este fără-ndoială o impoliteţe; înseamnă a reda orice acţiune ca fiind fie îndreptăţită, fie deplasată: nu-mi rămâne, totuşi, decât să duc până la capăt această faptă rea. Numai că eu mă informez, doar.” Cel interesat ştie că nu-i aproape nimic de găsit, nici un document, prea putine mărturii, nici măcar „cheia acestei ostentaţii sălbatice” (f), cu excepţia întâmplării neprevăzute care l-a pierdut pe parcursul drumului – însă esenţialul rămâne să fie descoperit. Când îşi petrece zece ani din viaţă într-o ţară îndepărtată, îi rămâne acolo şi o parte din sinele adânc; nu e numai partea din sine care trebuie căutată în Etiopia, ci acel ceva prin care el poate fi mai bine înţeles. Rimbaud este irepetabil. Nu îngăduie discipoli: poate nu-i necesar să mergem acolo să vedem dacă mai există, ci, mai ales, să simţim ca el însuşi. Dacă a ştiut să ducă „viaţa inimitabilă” despre care vorbeşte Verlaine, permanenta sa libertate, dorinţa acerbă de singurătate, dorul după ţinuturi noi, cât mai îndepărtate, setea sa de cunoaştere, toate se resimt şi se diferenţiază ca tot atâtea aspiraţii prin care se recunoaşte tinereţea secolelor pe care Rimbaud le precede în revoltă şi aventură. Zeii nu se imită: se adoră. Dar Rimbaud, „înger sau demon”, nu-i o icoană. „El nu era, scrie Verlaine, nici diavolul nici bunul Dumnezeu, era pur şi simplu Arthur Rimbaud, adică un mare poet, absolut original, de o savoare unică.”

În „Călătorii imaginare, o povestire adevărată a lui Lucien”, de Perrot
d’ Ablancourt (1787), această viziune fermecătoare poate fi luată în serios: „Văzusem două minuni în palatul regelui: o fântână nu prea adâncă unde, coborând, auzeai tot ceea ce se vorbea în lume; şi o oglindă deasupra ei în care, privind, vedeai tot ceea ce se petrecea”. Aceste două „minuni” sunt astăzi reunite într-un singur aparat – televiziunea. E meritul lui Charles Brabant de a fi realizat primul film de lung metraj, televizat, despre Rimbaud, fenomen de neimaginat pentru poetul devenit negustor, care căuta uitarea la hotarele Abisiniei. Rimbaud, spre sfârşitul vieţii sale, evocă turnul Eiffel pe care nu-l va mai vedea – zărea doar replica efemeră şi micşorată pe care a ridicat-o Armand Savoure la Djibouti, în 1890, cu ajutorul unei echipe de cincizeci de zidari: simbol tangibil a ceea ce va fi lumea fără el; o dezvoltare uluitoare a tehnicii într-un singur secol (automobile,
aviaţie, electricitate etc., şi chiar a şaptea artă urmând pe neaşteptate, într-o singură viaţă de om) dincolo de care rămâne, asta e minunata sa forţă, total contemporan.

Să-i cauţi identitatea? La Perouse n-avea să mai revadă Franţa; şi atunci, un alt navigator, publicând mai târziu o „Călătorie în căutarea lui La Perouse” – ar fi fost luat drept La Perouse. Realizând scrierea unei cărţi pentru care fac cercetări (o căutare mai degrabă, atâta doar, sau poate mai mult), potrivit scenariului filmului „Hoţul focului”, eul care vorbeşte nu se ia drept un altul... Relaţia cu Arthur Rimbaud, exceptând erudiţii, se desfăşoară în două moduri distincte: identificarea şi dezvăluirea. Primul caz este reprezentat de Henry Miller care spune că, în realitate, Rimbaud sunt eu-însumi. Pe lângă mulţimea celor aflaţi sub imperiul lui Rimbaud – nici un scriitor nu este Rimbaud --, el rămâne singurul care rezistă în faţa modelului său. Paul Claudel ar fi întâiul din cea de a doua categorie: citindu-l pe Rimbaud, a devenit Paul Claudel. Acest aspect prezintă mai multă importanţă decât ceea ce ne spune despre „mistica în stare sălbatecă”, Rimbaud, figura cea mai pură a poetului, cel care atinge repede perfecţiunea şi care se comportă în mod disperat – pentru cea mai mare parte dintre tinerii la vârsta la care „nu poti fi serios...” --, ca un revelator al dorinţei. Abandonarea poeziei, simbolizată de Harar, îmi apărea, deodată, cu atât mai vertiginoasă cu cât, în mod real, mă apropiam mai mult de acest oraş.

Călătorul simte freamătul interior al pasagerilor la apropierea acestora de ţara lor, ca un echipaj ce simte mireasma unei insule, cu mult înainte de a o zări. Ceva mai târziu, când avionul pierde din înălţime, mă copleşeşte emoţia de a vedea în sfârşit Etiopia, la fel de verde şi întinsă ca Auvergne, sub soarele necunoscut, în vreme ce vuietul reactoarelor ne aduce pe aeroportul din Addis-Abeba, Addis-Ababa, „floarea cea nouă”; iată, sunt gata să-mi las trupul pătruns de toate aromele Africii, prin talpa noilor mei Clarks.

Somnolenţa traseului prelung, orele de călătorie, Paris, Londra, Addis-Abeba, durata acesteia, absenţa somnului, curiozitatea mereu trează, toate suprimă continuitatea: somnul e tocmai această greutate a corpului venit din Europa, carne pe care această lume nouă o obligă să se schimbe cât mai degrabă. Soarele ocupă aici un loc neobişnuit, de temut. Etiopia se găseşte la aceeaşi latitudine cu alte ţări cu nume evocatoare: Sierra Leone, Guineea, Liberia, Coasta de Fildeş, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Africa Centrală, Sudan; dar e în acelaşi timp singura dintre ele care nu are un climat ecuatorial, din cauza altitudinii sale.

Sosesc aici la douăzeci şi şapte de ani, vârstă la care a venit şi Rimbaud: un secol mai târziu, străbătând mii de kilometri cu avionul, în câteva ceasuri – un punct extrem prea repede atins, prin acest zbor atât de îndepărtat.

Miros de ulei apatrid. Am luat racursiul vertical al meteoriţilor şi al păsărilor moarte. Coborâm pe un covor zburător, în vreme ce Rimbaud sosise în Etiopia în vara anului 1880, la capătul unei derive de-a lungul Mării Roşii, până la Hodeidah: „bolnav şi complet dezorientat, scrie primul său patron, Alfred Bardey, a fost adăpostit de Trebuchet, agent al casei Morand-Fabre din Marsilia, cel care l-a ajutat să plece la Aden, recomandându-i-l lui Dubar. Acesta l-a angajat provizoriu ca şef de atelier, post ce consta în recepţionarea baloturilor de cafea în tranzit”.

Acum însă, nu mai e posibil să hoinăreşti ca Rimbaud, pentru a-ţi găsi de lucru ori pentru a-ţi târî mizeria; statele s-au dezvoltat şi, pentru a merge la Harar, sunt necesare tampoane, înţepături, flacoane de urină.

23 noiembrie? Impresii din Africa. Frumuseţe şi mizerie. Călătorul care debarcă în Africa pentru întâia oară este şocat de sărăcie, ca în Statele Unite de numărul crescut de obezi: mizeria îi izbeşte pe pasageri, chiar din faţa aeroportului. Un copil cu ochi febrili rămâne legat de întâia mea imagine despre această ţară: cu picioarele-i inerte, fragil şi tremurător, sprijinindu-se în două beţe metalice, se târa spre noi. Bakchich, bakchich, strigă mai multe fetiţe, întinzând mâna. Nu dispun încă de aşa-zişii birrs etiopieni şi milostenia mi se revelează pe neaşteptate ca o detestabilă idee occidentală; insensibilii europeni ştiu, din viaţa de fiecare zi, că ea e începutul grijilor – „Devoră-ţi o mână, dar păstreaz-o pe cealaltă pentru mâine...” (...) „Detest mizeria” („Un anotimp în infern”).

Vameşul etiopian, care-mi desface valiza pentru un control amănunţit, mută din loc cu indiferenţă cele câteva cărţi care-i cad, apoi îşi arată surpriza şi, în cele din urmă, neliniştea de a descoperi mereu alte şi alte volume: lucrările ce vorbesc despre Rimbaud rivalizează cu întreaga rufărie ca spaţiu şi, fără îndoială, ca greutate; e un fel de a călători, pentru mine şi pentru câţiva prieteni. Cărţile se vor confrunta cu proba realităţii. Un cufăr de scrieri despre Rimbaud se întoarce, aşadar, un secol mai târziu, în acest ţinut în care credea „c-o să dispară (...), fără ca vreo ştire despre el să mai fie vreodată dezgropată” (g). Ceea ce revine este de fapt propria-i viaţă, sub forma unui fragment dintr-o bibliotecă imensă, care-i este consacrată şi despre care nu şi-ar fi putut face măcar o idee. Împlinirea unei cunoaşteri, venită din altă parte, despre ceea ce a fost el, cu adevărat. Un cufăr de cărţi, o valiză de cuvinte. Urmează casetele cu material televizat, simboluri ale unei comunicări intense, sosite în ţara tăcerii şi a singurătăţii sale. Călătorea mereu fără bagaje – tacâmurile de tinichea sunt păstrate încă la Muzeul din Charleville! A poseda înseamnă a fi sedentar. „Cine mi-ar putea pricinui vreun neajuns, când n-am altceva decât pe mine însumi?” (h). Anti-Rimbaud: Byron sosind în Italia cu argintăria şi mobilele sale îngrămădite în cinci transporturi; Burton, celebrul traducător al celor O mie şi una de nopţi, este primul european care a păşit în Harar, în 1854 (anul naşterii lui Rimbaud), deghizat în negustor arab, însoţit de o caravană de cămile care-i purta biblioteca. Vameşul mă lasă să trec, cu un aer dezgustat.

Mizerie, mizerie peste tot. Pentru a mă gândi la Rimbaud, trebuie să îndepărtez copiii... (Burroughs apocalipticul, sosind la Pasto, în Columbia, unde bântuia lepra, întâlneşte un băiat de paisprezece ani „cu trupul puhav ca un pepene descompus”: acelaşi, aici.)

Literatura ne apare deodată ca un lux al ţărilor în care te poţi hrăni când ţi-e foame.
„La ce bun o lume modernă, când se inventă-asemenea otrăvuri!” (i)

„Oh! Acolo! îmi vor smulge scalpul de european!”

Jules Laforgue

VIAŢA

Adevărata călătorie începe abia când ai sosit. Nu poţi merge la Harar fără să străbaţi anumite etape; mai întâi, trebuie să regăseşti Diré Daoua, oraş situat la poalele platoului pe care se întinde Harar. Gara din Addis se află la începutul magistralei care urcă spre palatul municipalităţii; mă aşteptam la o gară asemănătoare celei din Bobo – Dioulasse, un imens edificiu ca o patiserie în stilul neo-maur al anilor treizeci; seamănă însă mai mult cu cea din Bar-le-Duc. O afluenţă matinală pe chei; strigăte puternice de farengi! („străini!”), cerşetori păzindu-şi ligheanele de email.

          În fruntea unei lungi garnituri de tren de culoare alb-cenuşie, se află un vagon-salon cu fotoliile verzi ale tramvaielor de periferie pariziană, continuându-se prin mai multe vagoane de clasa a treia, întunecoase, care degajă o puternică mireasmă de mosc; vreo câteva sute de etiopieni stau îngrămădiţi aici, cu demnitate, împreună cu câteva animale. Trecere directă de la Boeing la Wells Fargo.

         După un zbor de nouă sute kilometri pe oră, la zece mii de metri altitudine, un tren hârbuit care se avântă cu viteza boului din explorările strasburgianului Réné Binger. Pentru cel care iubeşte western-ul cu trenuri, acesta e o adevărată sărbătoare. Seamănă cu micul tren atât de amuzant al împăratului din Mossi, călătorind de la Abidjan la „Bobo” şi la „Ouaga”. Ce-i cu aceste scrumiere din metal alb, marcate SNCF? Mă aflu într-adevăr pe calea ferată franco-etiopiană (CFE) care leagă, din 1917, Addis-Abeba de Djibouti, pe o distanţă de opt sute de kilometri. „De la Harar la Entotto, capitala actuală a lui Menelik, sunt vreo douăzeci de zile de mers prin podişul Itous Gallas”, scria Rimbaud în Bosforul egiptean. Acum, plecând dimineaţa, CFE soseşte la Diré Daoua seara – fără nici o precizare în plus. Această cale ferată, cândva anunţată de Rimbaud – „drumul de fier se va construi (...) într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat” – ne duce spre Harar, trenul dorit de Ménélik şi de care sunt legate numele de Ilg, Chefneux, Soleillet... La optzeci kilometri pe oră, imaginile se suprapun cu repeziciune. După cartierele periferice ale capitalei, cu foiala mulţimii pe străzile pietroase, sub frunzele cenuşii ale eucalipţilor, părăsim platourile înalte. Trenul trece printre ierburi mai mari decât vagoanele. Locomotiva gâfâie de-a lungul rampelor. Vegetaţia abundentă şi virgină ia repede sfârşit.

          Ne cuprinde un tulburător fior. După o lungă aşteptare, descoperim Africa, neatinsă. Fiecare om îşi poate face azi o idee despre Veneţia sau New York, fără să fi fost vreodată acolo. Sunt demodate – dar savuroase – povestirile primilor călători, cum e Călătoria în Pirinei, a lui Hippolyte Taine, un alt autor din Ardeni. Surpriza ameţitoare pe care ne-o oferă CFE-ul este aceea de a găsi Africa absolut identică reprezentărilor pe care le-am avut despre ea, fără să ne dezamăgească. Traversăm deşertul dankali – teritoriul danakililor, teroarea caravanierilor, oameni rapizi ca şopârlele, care se strecoară de-a lungul blocurilor de lavă de culoarea pielii de elefant şi care au reţinut un an la Tadjoura caravana lui Rimbaud: „procedează la fel cu toţi călătorii, nepărăsind drumul până ce nu jefuiesc tot ceea ce poate fi jefuit”. Zeci de cămile urmăresc trenul, fugind pe lângă el o vreme. Grupuri de maimuţe, specifice Etiopiei, cu pielea vărgată în negru cu alb, ca eşarfa lui All Blacks, o iau la goană, urlând; antilope mici „dig-dig” se ridică şi se îndepărtează la trecerea trenului. Piciorongi (Himantopus-himantopus), zebre, struţi, apăreau şi dispăreau; datorită meandrelor domoale ale traseului, puteai urmări îndelung cu privirea pe cele mai curioase, care rămâneau nemişcate. Toate animalele bestiarului african s-au adunat parcă pentru a vedea trecerea acestor vagoane. Întrebarea zilei este dacă îl vom zări pe măria-sa Leul, simbolul Etiopiei – „leul tribului Juda” – care este aici de cea mai frumoasă rasă; dar un leu din Etiopia nu priveşte o rablă de tren. Câteva specii de gazele şi păsări rare trăiesc şi acum în aceste regiuni şi în Kenya vecină; etiopienii, mi se spune, nu mănâncă vânat – dar vânează maimuţe (sunt necesare patruzeci şi cinci pentru a face din pieile acestora un covor).

Întinderile semi-deşertice care trec prin faţa ferestrelor largi ale trenului mă ajută să redescopăr textul scrisorii către directorul Bosforului egiptean, folosindu-l chiar în aceste locuri, în care fiece cuvânt prinde deodată relieful şi culoarea realităţii necunoscute, despre care ne povesteşte. Rimbaud ca Baedeker! La Hawach, această „rigolă sinuoasă astupată la fiecare pas de arbori şi stânci ascuţite”, trenul se opreşte o oră, răgazul unei reîmprospătări şi al schimbului pentru o mână de militari care asigură fără menajamente apărarea împotriva refractarilor, chiftas (bandiţi ai sihlei) şi „potcovari ai deşertului”, Rimbaud a fost primul care a arătat geografilor că Hawach.ul nu este navigabil; Ménélik „ridicase poduri simple din trunchiuri de arbori; (...) l-am trecut în mai multe locuri, pe mai multe sute de kilometri”. Azi, trenul străbate un îndrăzneţ viaduct peste fluviu, mărginit de portocali şi bananieri. „Ghidul” meu (mă gândesc la bustul lui Rimbaud din Charleville, care celebrează „poetul şi exploratorul”) n-a fost recunoscut ca „tipul cel mai cutezător al exploratorului”? Scrisoarea către Bosfor constituie un eveniment geografic de netăgăduit; dar ea reprezintă, scrie Rimbaud însuşi, doar „câteva note (...) despre starea actuală a lucrurilor în această zonă”. În Raport despre Ogadine (1881), lucrare ce i-a adus onorurile Societăţii de Geografie, Rimbaud vorbeşte despre „totalitatea triburilor vizitate de Sotiro”, colegul său grec de la agenţia din Harar, căruia se ştie acum că trebuie să-i fie recunoscută această explorare. În 1881, la Boubassa, unde se aventurase singur, Rimbaud „deschisese pieţi în sihlă”. A dorit un timp să devină explorator, dar a rămas aventurier. „Părăsesc ideea unui Rimbaud explorator de geniu, scria Segalen, cu excepţia prototipului de rezistenţă la căldură”. Rimbaud nu-şi trimite fotografia Societăţii de Geografie, care i-o ceruse.

În timpul traversării deşertului, trenul se opreşte în fiecare sat: Debré Zeit, Dukém, Mozo, Nazareth, Kora, Asabot. Sosirea marelui Diesel este evenimentul zilei. Din colibele lor cilindrice, acoperite cu paie, ies bărbaţi în pagne (bucată de pânză cu care negrii şi indienii îşi înfăşoară coapsele, n. tr.), cu un cuţit lat trecut sub cingătoare; bătrâni cu păr alb, scurt şi creţ; grupuri de copii care pornesc la asaltul vagoanelor din faţă, strigând bakchich în mod firesc, cu veselie; infirmii îşi expun cioturile.

Femeile, înfăşurate într-o bucată de pânză multicoloră, cu brăţări ce sună la glezne, plimbă la înălţimea ferestrelor trenului, echilibrând pe cap, panere pline cu papaye, clătite, linte, goyave (fructe comestibile ale unor arbori exotici, n.tr.). Unele dintre ele trec, mişcând miezul închis în tigve, în ritmul pilonilor de manioc. Altele, balansează pe umeri imense trestii de zahăr. Se leagănă, se scarpină la subsuoară, scuipă departe sucul ierbii strivite între dinţii lor ascuţiţi. Li se admiră curba arzătoare a şoldurilor, sânii goi, de culoarea chihlimbarului. Imagini lipsite de erotism, dar care dau naştere unui sentiment de inepuizabilă maternitate. În Rift-ul etiopian, o misiune franceză a descoperit cel mai vechi schelet omenesc, de cinci milioane de ani, cunoscut în zilele noastre, scheletul unei femei; au numit-o Lucie, gândindu-se la o melodie a formaţiei Beatles, „Lucie in the sky with diamonds” (în care se aminteşte de LSD). Cele cincizeci şi două de oase ale Luciei sub soare, în azurul transparent! Cum trebuie să fi arătat Lucie odinioară! E zadarnic să te gândeşti mai departe!

Ţară a originii, rodnică şi hrănitoare. Ţinut fără ruine, în care timpul pare a fi atins o străveche armonie cu spaţiul. În Etiopia, Cronos lipseşte, există doar Spaţiul: sunt în Abisinia din totdeauna, încă de pe vremea tribului Choa, în ţinutul de altădată. Aici se pătrunde ca-ntr-o carte care-ţi îngăduie să visezi la trecut. Etiopia nu e decât o speculaţie politică: aceste femei şi aceşti bărbaţi sunt abisinieni, aşa cum se întâlnesc în gravurile cărţii lui Jules Borelli, Etiopia meridională. Trenul acesta, care a escaladat încă o dată timpul, ne leagă strâns cu aventura, cu speranţele şi suferinţele zămislite din însăşi substanţa visului. Ceea ce văd acum, Rimbaud văzuse demult. Nesfârşite câmpuri de lavă întrerup savana. Trenul se opreşte într-un sat mai mic decât garnitura de vagoane. O căldură copleşitoare: arbori negri, calcinaţi, cu frunze de hârtie roşie. Pe aceste „drumuri îngrozitoare, amintind oroarea bănuită a peisajelor lunare”, scrie Rimbaud (care, oricum, în această privinţă depune într-un fel mărturie), îl văd trecând în depărtare, însoţit de caravana sa, gaflah, de acum nouăzeci de ani, în octombrie 1886; merge înaintea ei, pe jos, ducându-şi în vesta de pânză albă, doar o mică provizie de mei prăjit; îl urmează, în
dezordine, treizeci şi patru de conducători de cămile şi un tălmaci, înarmaţi cu puşti grele din Saint-Etienne ori păstori purtând lance şi scut rotund din piele de hipopotam; câteva capre şi treizeci de cămile încărcate cu două mii de puşti schimbate la Liège şi şaptezeci şi cinci de mii de cartuşe. S-a certat anul care trecuse, cu fraţii Bardey, apoi a crezut că face mai repede avere vânzând arme lui Ménélik, rege din Choa, în lupta împotriva împăratului Ioan. Asociaţii săi, Soleillet, apoi Labatut, au murit unul după altul în timpul pregătirilor. A trebuit să îndure un an întreg în înfiorătorul sat Tadjoura, reţinut de danakili – dar şi de retractările guvernului francez; şi de presiunile britanice pentru a-i împiedica pe francezi să livreze arme lui Ménélik. Atunci, s-a angajat singur cu caravana sa – „călătoria va dura (...) un an”, scrisese familiei, în 15 septembrie 1886 – în marşuri extenuante, prin aceste ţinuturi necunoscute şi ostile. Ar fi trebuit să ştie că Ménélik nu va fi la Ankober, unde el se întoarce; va fi nevoit să-l caute la Entotto, unde Ménélik nu are intenţia să-i plătească; va pleca după aceea în mare grabă la Harar, unde totul e devastat de război; ar fi trebuit să i se spună că întreaga expediţie e dezastruoasă, dar n-ar fi ascultat.

Traversăm Shalenko, unul din satele ce urmau să fie nimicite, ca precedentele, de aviaţia somaleză în războiul din Ogaden, trei luni după călătoria noastră; Shalenko unde, amintea Rimbaud, cei trei mii de războinici ai emirului din Harar „au fost masacraţi şi zdrobiţi într-o clipă” de cei treizeci de mii de abisinieni ai lui Ménélik dezlănţuit. Seara coboară peste Harargue, ţinut pe jumătate acoperit de mimoze cu forme deosebite, de umbreluţe, flori de alior în întregime îndoite, ca nişte candelabre; CFE-ul urcă la o mie de metri pe un podiş acoperit de arbuşti, sisal şi cuiburi de termite.

Sosirea trenului în noapte, la Diré Daoua, stârneşte o adevărată chermeză. Mulţimea împestriţată de wa-gallaşi (oameni ai ţării Galla) se înghesuie în faţa gării, trecând dincolo de drapelul francez şi se animă, plini de veselie, în piaţa luminată cu lampioane; într-un blocaj de circulaţie, format din cai şi căruţe, din mici caleşti şi cabriolete aşteptându-şi călătorii, din automobile Peugeot care claxonează mereu – „Pijo”-uri supraîncărcate cu negrii care se zăresc cu greu –, îl regăsesc cu bucurie pe prietenul meu Sancerni, o faţă ascuţită de Christ copt, încadrată de un păr negru de somalez – şi plecăm cu Jeep-ul, maşina sa.

În faţa ogoarelor de mei de pe podişuri, umbrite de câţiva sicomori uriaşi care ating prăpastiile, începem primul tur de manivelă al filmului. Un film panoramic pe fundalul unor munţi stâncoşi, sălbateci, frumoşi ca tot ceea ce omul n-a atins încă, presăraţi cu mimoze spinoase, cu strălucitoare flori de aloes, galbene şi roşii. Instalat pe bancheta din spate a Land Rover-ului, în răcoarea scurtei dimineţi, realizatorul filmului mă întreabă ce caut la Harar... Land Rover-ul demarează, urmat de un camion încărcat cu materiale; am cincizeci de kilometri pentru a-mi pregăti un răspuns – sau să găsesc, în câteva secunde, unul. Traversăm ued-ul cu nisipuri răvăşite de torentele sezonului ploios. Mai departe, drumul urcă în serpentină pantele abrupte ale trecătorii Engago, ajungând pe înaltul
platou harari: Diré Daoua se găseşte la o mie de metri şi Harar la o mie şapte sute; e un ţinut cu animale zebu; în timp ce urechile îmi ţiuie la Addis, care e cocoţat la două mii cinci sute metri altitudine... „Poţi repeta întrebarea, Charles?”... Ea se află, de fapt, în toate cărţile. E problema de bibliotecă a lui „Assis”, căreia i-ar ajunge celebrul răspuns al lui Gide plecând în Congo – „mă duc, pentru a-l cunoaşte”. Pe de altă parte, mă găsesc deja acolo sau prin apropiere şi problema de „a cunoaşte” este, literal, deplasată.

„Nu există Harar pentru mine!”, lansa superb André Breton. Ar trebui să cunoaştem, mai degrabă, rezistenţa celor ce rămân. „Adevărata viaţă” (j) este într-altă parte. Rimbaud e cel care a cucerit „Cheia spaţiului”. Breton îl acuză, pe ocolite, de laşitate: îl insultă în Second Manifeste – „o slăbiciune foarte obişnuită” –; când autorul palidelor Constelaţii se debarasează de cel al Iluminărilor, nu-şi dezvăluie decât intoleranţa şi slaba cunoaştere a problemelor – ca şi cum era inadmisibil să eviţi „revoluţia suprarealistă” descoperită în crâşme. Nu există Breton pentru mine! (Nu cel din Second Manifeste, în orice caz.) Datorăm admiraţia noastră întreagă celui care se eliberează de ceea ce pe alţii îi încartiruieşte. Chiar dacă eşuează. Un eşec grandios – dacă se poate spune aşa. Celor care sunt împotriva plecării la Harar, li se poate opune frumosul certificat semnat de Réné Char: „Ai făcut bine c-ai plecat, Arthur Rimbaud!” Dar nu-mi place deloc familiaritatea cu Arthur Rimbaud, tutuirea aceea care presupune o confrerie himerică, o scatoalcă pe spinare; nici, mai rău încă, aşa cum zice Mallarmé, „gratuitatea de a te substitui unei conştiinţe”. Pe de altă parte, Rimbaud a greşit plecând – spre atâtea nefericiri...

Un fel de Prometeu retras între articole de fierărie? În Africa ? Nu în Piaţa Ducale? Subiectul m-ar interesa! – Într-un fel... Dar nu e cazul. Rimbaud a dus o viaţă de înalt risc. Soseşte în Africa la douăzeci şi şapte de ani – în secolul al XIX-lea; este singur timp de zece ani lungi, absolut singur; neavând nimic, absolut nimic; în ţinuturi întinse, în care trăiesc cu greu vreo patruzeci de europeni şi câteva triburi ostile, vorbind limbi necunoscute; ţinuturi în care niciodată nu trebuie să rosteşti cuvântul „niciodată”, în care întâlneşti fiare, adevăruri, cadavre cât se poate de reale; zece ani de „oboseli ce nu se pot imagina”, de „privaţiuni din cele mai groaznice” (k), „dormind un an de zile sub cerul liber” (l), fără îngrijiri medicale în faza de început a bolii, şi în care cea mai mică eroare poate fi fatală. „Imaginaţi-vă cum trebuie să te simţi după isprăvi de felul următoarelor: traversarea mării, apoi nesfârşite drumuri pe uscat, cu calul, alte călătorii cu barca, fără haine, fără alimente, fără apă etc. etc.” (m). Trebuie să-l auzi literalmente pe Rimbaud când spune „să te hrăneşti cu piei şagrinate (piei de cal, măgar, catâr, prelucrate pentru învelit cărţi, cutii etc.), e atât de caraghios şi de absurd” (n). Pentru mine, care „urc” spre Harar într-o maşină Land Rover, urmat de marele ciclop al unei camere de luat vederi – nu ne lipsesc decât motocicliştii din cadrul armatei –, e clar, n-aş supravieţui aici, singur, nici o lună. Liniştea spaţiilor infinite (şi aceşti munţi atât de frumoşi, că-ţi vine să-i cânţi!) mă înfioară. Pentru cei mai mulţi, acest tânăr „ataşat unei antreprize îndepărtate” (o), nu fusese decât un „negustor” (cum se spunea în acel secol): un Cutare va ajunge chiar să repete că Rimbaud a devenit „burghez”; că „viaţa sa i-a prejudiciat opera”; că ea îi „batjocoreşte şi-i dezonorează tinereţea”! Iată-l judecat!

Maşinile urcă încet, tăind calea Peugeot-urilor care fac pe omnibuzele, oprind în fiecare sat, camioanelor încăpăţânate şi neobosiţilor trecători însoţiţi de capre, oi, măgari încărcaţi până la încovoiere, resemnaţi. La curbe descoperim colibe rotunde, cu acoperişuri conice, guimbi-gallas. Lacul Aramaya, strălucitor în prospeţimea dimineţii, este populat de o mulţime de raţe, gâşte sălbatice, păsări Ibis şi flamingo roz. Pe măsură ce înaintăm, se ridică în zbor stoluri de mierle de un albastru metalic. Rimbaldienii „nomazi” nu au dat decât istorisiri exacte, dar printre cele aproximativ douăzeci de studii care tratează anii africani ai lui Rimbaud, nu există un singur autor care să fi mers la Harar, să verifice, să compare, să se informeze, să hoinărească, să trăiască acolo – nici măcar Miss Starkie, cea care a lucrat timp de treizeci de ani la cărţile sale despre Rimbaud şi care a publicat două versiuni despre Rimbaud în Abisinia. N-au mers, dar s-au priceput să vorbească... Inflaţia e adeseori strâns legată de un gol, de o lacună. Nimeni n-ar concepe să analizeze un text fără să-l fi citit, dar aceleaşi persoane vorbesc despre o experienţă fără să o fi cunoscut – sau încercat, în felul lor –, ca şi cum viaţa nu ar fi la fel de singulară ca textul, ca şi cum experienţa ar fi generală, dată tuturor, im-mediat. Totuşi, nimeni nu are acelaşi trup: fără îndoială că nimeni nu are nici aceeaşi viaţă. În realitate, nu există „nechibzuit”; există doar necunoscut.

Niciodată obişnuită – mai ales în Abisinia –, viaţa lui Rimbaud este atât de scurtă, încât nici un detaliu care poate contribui la înţelegerea destinului său nu trebuie neglijat. Mai mult chiar: Rimbaud nu separă poezia de trăire, limbajul de existenţă şi de lume; sau, mai degrabă, trăirea nu era pentru el o categorie, ci o parte integrantă a poeziei şi pe care poezia, care „va fi în frunte” (p), o va transforma. Pentru Rimbaud, în cele două misive ale „vizionarului”, din mai 1871, poezia nu putea fi un scop în sine, ci un mijloc de cunoaştere („Marele Joc” a înţeles această dimensiune metafizică şi esoterică) şi, în aceeaşi măsură, un mijloc de transformare (suprarealiştii n-au reţinut decât acest aspect oniric şi revoluţionar). Ne e greu să înţelegem astăzi problema vizionarului, căci nu mai avem aceeaşi concepţie asupra simbolului. Aceasta este piesa de argint, symbolum grec, sfărâmată în două, din care doi prieteni sau doi îndrăgostiţi care se despart duc cu sine fiecare câte o jumătate, pentru a reconstitui întregul când se regăsesc, pentru a realiza unitatea: moneda reprezintă, în cazul acesta, valoarea: ea nu mai este „simbolică”, ci reprezintă însuşi Simbolul: cercul Totalităţii, sfera identităţii absolute a cosmosului şi a logosului, Unul în sensul lui Heraclit; contopirea cuvintelor şi a lucrurilor (a oamenilor între ei, a oamenilor şi a naturii, a fiinţei cu lumea). Paradisul Genezei înaintea greşelii, deci non-separarea de Divinitate. Armonia deplină. „Timpul unui limbaj universal” (r), spune Rimbaud. În această viziune a lumii, intens idealistă şi mitică, poetul, cel care creează (celebrul poieion al maestrului său, Baudelaire) –, deţine prin Verb puterea de a acţiona asupra lucrurilor, de a crea, numind. În acest sens, Rimbaud, conform unei lungi tradiţii (conform Tradiţiei), a ajuns să se creadă „egalul lui Dumnezeu” şi rivalul său prometeic: „poetul este cu adevărat răpitorul focului” (s). Este modul în care Rimbaud opune poeziei „subiective”, „fade”, a profesorului său, acest „limbaj care va fi al sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, al gândirii pentru gând” (t): un limbaj pe care îl numeşte „obiectiv” şi „materialist”, pentru că poate schimba lumea...

          Trebuie diferenţiată gândirea analogică (cea a lui Platon şi a miturilor), de gândirea catalogică (Aristotel clasificând totul, chiar şi vânturile). Aşadar, lui Descartes, diurn, raţional, prospectiv, să-i opunem acel „cum” al poetului, nocturn, imaginar, intuitiv. Rimbaud se înalţă spre piscul său de analogie. El ascunde în sine demonul analogiei.
          Astfel, proiectul rimbaldian era la fel cu cel prin care se încheia Un anotimp în infern, „să cuprind adevărul în acelaşi suflet şi trup”. Spre deosebire de Mallarmé, Rimbaud îi atrage prea puţin pe formalişti, ale căror şcoli apăreau periodic în literatura franceză şi revin cu aplomb în perioada crizei ideilor şi în cea a dogmelor. Nu se poate despărţi viaţa autorului de opera sa; chiar unul dintre poeţii din Tel Quel, Marcelin Pleynet, admitea că la Rimbaud „viaţa şi opera sunt intim legate”; ceea ce Verlaine afirmase încă din 1895: „Viaţă şi operă, superbe, sunt aşa cum se află în mândria lor de nesupus, pendet interrupta”.
          Rimbaud voia „să schimbe viaţa” (u): viaţa este cea care l-a schimbat. A fost însă prea mult neglijat, dispreţuit, acest Rimbaud al Abisiniei, un Rimbaud al umbrei, trădător al idealurilor sale din tinereţe, expectant în toate problemele revoltei Comunei, negrilor care-şi strigau nevinovăţia şi dezgustului faţă de valorile occidentale. Când Rimbaud încetează să scrie, el încetează să mai intereseze. Poet blestemat îl sărbătorim, dar „negustor”! este descalificat. Ne interzicem chiar să căutăm să-l înţelegem, ca şi cum problema ar fi rezolvată dinainte sau, ca şi cum, ştiind deja, ar trebui să ascundem vreo parte ruşinoasă. Apostat al religiei Poeziei, Rimbaud moare când încetează să scrie, în ochii celor care continuă – în consecinţă, această frază ciudată a lui Verlaine: „... după aceea el n-a mai făcut nimic, decât să călătorească excesiv de mult şi să moară foarte tânăr”.

Dimpotrivă, mi se pare că tăcerea lui Rimbaud, rătăcirea sa prin realitatea necunoscută a unui ţinut misterios, pun în mod pur problemele de bază ale scrisului: Harar ar constitui însăşi „cercetarea fundamentală” în literatură, epistem-ul; datorită acestor întrebări clare, existenţa anonimă şi singulară a lui Rimbaud pătrunde încă o dată şi definitiv în „universalul” despre care vorbeşte Yves Bonnefoy: carnetul meu de însemnări începând de acolo de unde se termină Rimbaud prin el însuşi, de Yves Bonnefoy, constituie o cercetare dedicată poetului şi rimbaldianului care scria, odată, că
„Hara-rul n-ar constitui negarea vieţii trecute a lui Rimbaud, ci mai degrabă continuarea ei” – concret şi simbolic. În răspunsul adresat lui Roger Munier, Yves Bonnefoy observa astfel, pe drept cuvânt, în legătură cu tăcerea lui Rimbaud: „Ne-am gândit la opoziţia dintre o asemenea tăcere discontinuă, apoi finală, şi mutismul profund al retoricilor”. Preferând tăcerea, cu Arthur Rimbaud, cartea lui Yves Bonnefoy pregăteşte parcă întrebări ulterioare. Dar, îşi asumă riscul de a-l părăsi pe Rimbaud în această parte blestemată, care-l marcase încă de când era în Europa. Rimbaud prin el însuşi, volum care se încheie spunând: „să nu citim scrisorile lui Rimbaud africanul”, începea astfel, încă de la primele cuvinte: „Pentru a-l înţelege pe Rimbaud, să-l citim pe Rimbaud...” Recomandare perfectă. „Să-l citim pe Rimbaud.” Întregul Rimbaud.

Rămâne să aşez cartea lui Bonnefoy în spaţiul superior al rimbaldotecii, în care ar trebui să se diferenţieze, fără a le discrimina, patru dimensiuni, etajate, pe care niciodată o singură carte nu le-a străbătut în întregime: un sol, baza (aşezarea precisă a textelor şi a documentelor istorice); apoi, un prim etaj: dimensiunea critică analitică (exegeze, glosse, comentarii); după aceea, dimensiunea interpretării sintetice (Rimbaud în respiraţia marilor idei – Dhotel, Fondane, Gengoux, Riviere, Starkie, Thisse – pentru care critica şi-a pierdut gustul de peste o jumătate de secol); în sfârşit, cerul – intrarea, prin opera lui Rimbaud, în literatură, dimensiune în care aerul se rarefiază: cartea lui Bonnefoy şi cea a lui Miller, câteva eseuri (semnate de Blanchot, Bouneure, Char, Claudel, Gilbert Lecomte, Mace şi Ségalen), care nu aparţin numai „genului literar” al studiilor rimbaldiene, ci literaturii însăşi.

Astăzi, ştiinţele umaniste – atât de puţin ştiinţifice şi atât de inumane! – accentuează această separaţie, această primă moarte: gândirea precisă ori catalogică, dacă se poate numi aşa, – psihanalize şi analize lingvistice – separă limbajul de lume; încă Montaigne definea această concepţie – pentru a anunţa o pierdere a imaterialului: „numele nu este o parte a obiectului, nici a substanţei, ci un fragment străin alăturat acestuia şi înafara lui” („Eseuri”, II, 1). Atunci, în mod cert, simbolul nu este decât o jumătate a monedei greceşti – sau o bancnotă ruptă în două: o parte desemnează lucrurile (referentul), iar cealaltă parte reprezintă simbolul, care se alipeşte lucrurilor; este vorba de acea parte care, ulterior, a fost divizată în semnificant şi semnificat, şi pe care Saussure o face să echivaleze, în mod riguros, cu cele două feţe ale unei foi de hârtie. Ori, separând cuvintele de lucruri, viaţa şi opera (subiectul textului), poetul şi africanul – care este persona non grata –, analizele formaliste sau cele cu pretenţii „ştiinţifice” devitalizează poezia lui Rimbaud şi o lipsesc de dimensiunea sa esenţială, cea din Un anotimp în infern, eşecul transformării realului de poetul care se recunoscuse ales pentru această misiune. Confuzie a „dispariţiei elocuţiunii”, a lui Mallarmé, şi „Eu sunt un altul”, al lui Rimbaud.

Aşadar, voi spune împreună cu Kenneth White că „în ceea ce priveşte opera lui Rimbaud, critica literară trece pe lângă problemă”. Pentru a-l înţelege pe Rimbaud, trebuie să-l iubeşti pe Rimbaud. Şi prefer să ascult acest oftat plin de bun-simţ al lui Rimbaud la Tadjoura, în 6 Ianuarie 1886, invitându-ne „să venim să stăm câtva timp aici, pentru a înţelege mai bine filosofia!” M-am gândit adeseori cum, cu ajutorul unei paragrame, cu puţin oximoron şi câteva compulsii repetate, s-ar putea realiza un text; dar, poemul este tocmai ceea ce rămâne ireductibil la un raţionament discursiv.

La volanul maşinii Land Rover, prietenul meu Sancerni, cu un fular prelung, pentru a se feri de vânt (care ameninţă să risipească literele alfabetului anharic imprimate pe pânza sa), accelerează pe podişul înalt pe care-l cunoaşte prea bine. Continuăm conversaţia, strigând, pentru a ne auzi; ne întrebam cum se stabileşte, altfel decât în modul lui Albert Thibaudet, relaţia vieţii (necunoscută, neprogramată, nestăpânită) cu scrisul; nu ştiu, îi strigam; dar, cu prilejul unei emisiuni de radio, când îi cerusem lui Laurent Terzieff să citească scrisoarea lui Rimbaud din 6 mai 1883, trimisă din Harar, mă copleşise emoţia de a auzi vocea lui Rimbaud. Cum de aveam această halucinaţie?

Fără îndoială, datorită harului de actor al lui Terzieff, – care-l interpretase pe Rimbaud într-un film de televiziune –, sau ecoului din studiouri, prin care se receptau şi vibraţiile fizice, precum într-un concert Who. Consultat, Barthes rămase perplex – cine i-a auzit neuitatul „fir de voce” ştie să-l regăsească în scrierile sale. Se spune că vocea lui Rimbaud nu poate să nu se audă într-un text atât de robust ca Un anotimp în infern: nu ca o respiraţie generatoare de limbaj, ci pentru că, cu cât textul este mai viguros, cu atât vocea se aude mai puternic. Artaud: „Viaţa, ca un sunet”.

Vocea, fără îndoială, redă în mod diferit textele literare şi corespondenţa africană, fiind ne-scrisă; dar o aud încă, într-o altă relaţie cu simbolicul, prelungită în renunţare, tăcere, realitate; ascultarea ei ne obligă să admitem integralitatea persoanei şi a destinului său, aşa încât să nu le mai diferenţiem, sărbătorindu-l pe unul şi condamnându-l pe celălalt, „cei doi Rimbaud” (J.-M. Garre) – şi întreg lungul său şir: „dublul Rimbaud” (Ségalen); „cele două aspecte ale lui Arthur Rimbaud” (Lucien Lagriffe, 1910); „dubla personalitate a lui Arthur Rimbaud” (Jules de Gaultier, 1924); poetul şi rebelul (Hugo Ball); nici măcar perioada lunară şi perioada solară (Henry Miller); să nu-l mai opunem pe cel din Ardeni celui din Etiopia, „vizionarul” din Reneville „vagabondului” din Fondane – vizionarul non-vizionarului etc. În blocnotesul meu, desenez două pietre funerare, alăturate: „Arthur Rimbaud, poet, 1854 – 1875”; şi „Arthur Rimbaud, explorator, 1875 – 1891”.

Soarele mă surprinde pe pământul roşu al podişului Harar: cultivat în mod tradiţional, este extrem de fertil: poţi planta pe el tot ceea ce creşte! Peste tot porumb, cat, lămâi, cafea din care am cules câteva boabe verzi în trecerea maşinii. Instalându-se la Harar, Rimbaud vorbea despre acest ţinut doar în fraze concesive negative: „Pământul [nu este] neroditor”... „Climatul (...) nu e nesănătos”... „Ţinutul nu e dezagreabil”; nu-i „în întregime sălbatec” (v). Din septembrie 1881, începe să protesteze: „Continui să nu mă simt bine în această regiune (...). Atmosfera e mohorâtă...” (x). Atmosfera sau dispoziţia sa? Rimbaud scrie mai târziu, în 1886, din Tadjoura, că Abisinia este o „Elveţie africană”. E doar un clişeu al trecerii prin aceste locuri. Să nu confundăm lucrurile! De ce Rimbaud se contrazice asupra climei şi pentru ce trebuie să se-ndepărteze de Harar, pentru a fi de acord cu majoritatea călătorilor asupra acestui punct de vedere, pe care-l rezumă Raffray: „Imaginea poetică a unei permanente primăveri este aici o realitate” ?

Sosim în sfârşit în preajma Harar-ului, cetate milenară; oprim motoarele. Când Rimbaud, la Aden, îi aude pe Bardey şi Dubar evocând acest oraş misterios, îi roagă „stăruitor” să-l trimită acolo. Văzut de departe, Harar îşi desfăşoară îngrămădirile de case brune cu terase şi clădirile albe, împrejmuite cu metereze de culoare arămie. Acest oraş se detaşează ca un punct strălucitor pe verdele înconjurat de o succesiune de câmpuri ce poartă numele de grădini (z) şi care se întind până la linia îndepărtată a muntelui Condoudo, pe care-l semnalează Rimbaud, acest pisc neted unde trăiesc, se spune, cai în libertate.

Iată, puncte de vedere, precum intrigile unor povestiri. Burton: „de departe, oraşul pare un câmp proaspăt lucrat, cu bulgări mari de pământ.” Bardey: „Atingem o
înălţime de unde ne apare, deodată, masa roşiatică a oraşului Adare sau Harar, construit pe o colină întinsă.”

Se spune că urmele nu duc în oraşe, dar că acest oraş a fost aşezat acolo ca o haltă mitică pentru cel care străbate drumuri nesfârşite... Ne apropiem de una dintre porţi, construită din piatră friabilă, de os răzuit, împodobită cu motive ornamentale, şi care marchează în suflet mai puţin capătul unei călătorii cât, mai ales, punctul luminos al unei cosmogonii, intrarea în necunoscut, trecerea ireversibilă într-o altă dimensiune – şi intrăm în Harar prin poarta dinspre Apus, ca Buddha în Benares...

ADDENDA:

a. Vameşii
b. Copilărie IV, Iluminările
c. Plecare, Iluminările
d. Ibid.
e. Lui G. Izambard, 2 noiembrie 1870
f. Paradă, Iluminările
g. Harar, 6 mai 1883
h. Aden, 15 aprilie 1882
i. Ceea ce nu este cu putinţă, Un anotimp în infern
j. Deliruri I; Un anotimp în infern

k. Către familie, Cairo, 23 august 1887; „plictiseli” şi „privaţiuni” (Harar, 26 august
1883; etc.)
l. Către familie, Aden, 15 ianuarie 1883
m. Către familie, Cairo, 23 august 1887
n. Către familie, Harar, 25 mai 1881
o. Harar, 6 mai 1883
p. Lui P. Demeny, 15 mai 1871

r. Ibid. s.Ibid. t.Ibid

u. Deliruri I; Un anotimp în infern
v. 13 decembrie 1880; 15 ianuarie 1881; 15 februarie 1881 x.2 sept.1881
z. „Poate-mi voi cumpăra aici grădini” (5 mai 1884)