​POEZIA CA O PUNTE
                                                de LUIZA CAROL
                                                                              despre volumul de poezii “Deşertul dintre două respiraţii”,  

de Persida RUGU (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011)

         

​

Poeziile Persidei Rugu mi se par în acelaşi timp radiografice (fiindcă ele par să radiografieze structura cea mai adâncă a sufletului) şi onirice (fiindcă metaforele par împletituri de vise nostalgice)...
          Demersul radiografic (mai bine zis: “auto-radiografic”) implică o concentrare puternică asupra propriei fiinţe, mergând până la esenţa nevăzută şi neauzită a gândului “tradus” în aluzii, simboluri, ecouri. Poeta pare să-şi vadă scheletul gândului, existenţa lui concretă, trăirea lui misterioasă, mai adevărată decât aparenţele din învelişul cuvintelor. Ipostaza auto-radiografică implică izolare socială, aş zice chiar izolare faţă de sine însăşi (adică decantarea elementelor esenţiale ale sinelui pur, curăţarea lui, eliberarea sinelui de elemente triviale, aleatorii ale existenţei cotidiene). Descărnat de podoabe vane şi trecătoare, gândul devine schelet străluminat de o taină mai adâncă decât orice cuvânt. Şi undeva la limita decantării, se simte mirajul tăcerii, al unei tăceri anume: tăcerea poetică a Persidei Rugu, adică adevărul ei poetic, pe care gândul cititorului nu-l poate percepe decât pe cale intuitivă, într-un mod subiectiv şi creator (eventual foarte diferit de ceea ce poeta însăşi a perceput în momentul creaţiei, pentru că o asemenea izolare în sine nu implică în principiu dorinţa comunicării cu restul lumii, ci arderea tuturor punţilor de legătură cu realitatea exterioară, ba chiar şi cu învelişul caduc al realităţii interioare).
Demersul oniric e aparent la polul opus: poeta pare că îşi dizolvă graniţele fiinţei, alegând deliberat o scufundare în vise efemere. Iar visele sunt pline până la revărsare de imagini vizuale, sonore, auditive, olfactive, gustative, tactile ale realităţii imediate. Subconştientul poetei reconstruieşte în mod suprarealist imagini concrete de peisaje şi de oameni. Lumea interioară a celorlalţi e îmbrăţişată cu dragoste debordantă, până la identificarea cu celălalt, cu “fratele” simbolic pe care îl vede în fiecare cititor. Reprezentative în acest sens sunt poeziile dedicate fratelui real al poetei (care a trecut dincolo de puntea dintre fiinţă şi nefiinţă într-un tragic accident, la construcţia unui pod real de beton, numit în poezie “podul roşu”). Dar imginile onirice legate de fratele real şi de accidentul real se amplifică într-o încercare emoţionantă de a reface iar şi iar puntea poetică eterică între efemer şi etern, între cântec şi tăcere, între sinele poetic şi “fratele” cititor. O empatie adâncă pare să conexeze sufletul poetei de cel al cititorului.
Nu e contradictorie o asemenea ipostază cu izolarea de care vorbeam înainte? Aş zice mai curând că între cele două ipostaze ale Persidei Rugu s-a creat un paradoxal sincronism, un echilibru magic care există prin propria lui logică. Probabil că paradoxală este orice abordare poetică sinceră. Probabil că orice încercare literară care îşi propune sinceritatea ca pe o coordonată de bază, ajunge până la urmă pe undeva contradictorie, paradoxală, atingând oarecum misterul din fiinţa noastră şi cel din afara ei…
Iată un fragment din poezia “Lacrima de joi”, care îmi pare a ilustra foarte bine paradoxul la care m-am referit:
 
“Întorc privirea spre stânga – Nimeni
Întorc capul spre dreapta – Nimeni
Şi totuşi cineva în spatele meu
acolo
face semne disperate
mute
cufundate în umbra-sclavă a trupului purtat prin
lumină
cineva face semne disperate
pe care nu le pot auzi
aşa cum nu aud nici picăturile de rouă
căzute pe zimţii miresmelor
dintre snopii de ţărână
 
semne pe care nu le pot vedea
aşa cum nu pot vedea pasul cocostârcului
pe făgaşul săpat de alunecarea
unei veri pe lângă aroma altei veri
uitate
ca trecerea trenurilor prin acelaşi tunel
pe linii paralele
desenate cu pana unui ecou (…)”













PERSIDA RUGU: SCRISORI DIN SINGURĂTATE SAU „MASCA UNEI FERICIRI”

de RODICA MARIAN







  Titlul volumului de poeme, Scrisori din singurătate1, al Persidei Rugu îmi aminteşte, insidios şi persistent, un alt titlu, încoronând cele mai frumoase şi sincere scrisori de iubire, cele scrise de Mariana Alcoforado, dintr-o mănăstire a Spaniei medievale, către un iubit pentru totdeauna inaccesibil şi pierdut. Formula şi profilul poetic excepţional al Persidei Rugu este unul dintre acele rare cazuri în care orice trăsătură caracterizantă trebuie să ia semnul unei investigaţii pornite dinlăuntrul impulsului poematic, pornind de acolo, chiar dacă traseul scriiturii îl depăşeşte uneori ori îl dezvăluie prea repede. Aşa se face că singurătatea acestei foarte personale şi depline poete este numai o pojghiţă, o mască şi, până la urmă, poemele ei dezvăluie o stare privilegiată, în care singurătatea este aparentă, neavând deloc semnificaţia obişnuită a însinguratului nefericit. Un patetism asumat, de fond, ca şi o ardoare „înfocată” a sentimentului pur, depersonalizat aproape, dedicat trăirii întru fascinaţia cuvântului, evident a celui poetic. Dacă este exaltare şi expansiune a incorporării trăirii sub semnul integralităţii ei, toate acestea nu stau sub cupola feminităţii, ci a însăşi stării poetice, stare de graţie a sufletului dar şi a spiritului, numită ea însăşi printr-un substantiv de gen feminin. Aspiraţia spre cheagul liricii – cu totul dematerializat㠖 spre tăcerile ce prevestesc parcă un dincolo, desprinderea de învelişurile accidentale ale destinului pământesc definesc mai profund, prin acest volum, simţirea poetică specială şi de mare deschidere a Persidei Rugu, o autoare lirică de viguroasă autenticitate. Universul ei de simţire este un avânt al esenţelor spre faţa lor sensibilă, un impuls al lăuntrului spre palpabil.
Filonul ideatic cel mai tulburător al acestui volum este, în înţelegerea mea, ardoarea căutării de sine, a sâmburelui de lumină obnubilat îndeobşte de expansiunea liricoidă a subiectivităţii în arealul poemului modernist şi chiar post-modernist. Este o întoarcere spre bănuirea eului profund, al alter-ului dumnezeiesc, a scânteii de cer lăuntric, desprins de persoana reflexivă a creatorului, acel ceva ce-l excede pe om, dar îl şi defineşte mai cu prisosinţă. Acest alt eu, o alteritate înălţătoare, intimă şi necunoscută totodată, conferă poemului un orizont salvator, o substanţă metafizică perenă: ochii pietrelor nu pot deschide poarta/ înţepenită de secole/ de crengile destinului străin// aştept seismul purtător de izbândă/ aşa cum aş cere/ numele necunoscut/ al vieţii care mi s-a dat/ golf de taină (p.15).  Alteori valoarea soteriologică a alterităţii interioare (tu eşti în mine precum Dumnezeu) este intuită prin divinaţia acelei iubiri intangibile (rămâi acolo, în cer, un leit-motiv funcţional şi revelatoriu), chiar dacă actanţii, personajele eu-tu au dispărut în realitatea palpabilă şi dezamăgitoare a unei case pustii (Al treilea ochi, p. 34). Căutarea de sine într-o alteritate izbăvitoare se strecoară şi sub titlul înşelător Angoasă, starea de somnie (precum uneori şi la Blaga) fiind o regăsire mai adâncă a fiinţei originare, totuna cu primordialele semne ale vieţii: amintirea cade în peştera sângelui/ răsari în carnea mea cremene secure/ somnul răscoleşte miresme dintr-o altă/ existenţă/ şoapte adânci şi ascunse… în mine trăieşti mai adânc decât izvorul flăcărilor (p.19).
Astfel, depersonalizarea devine o metamorfoză a eului în materia inefabilă a firii: Anotimpuri alunecă pe deasupra păsărilor/ încet devin o culoare/ neauzită de tine// doar lumina mă recunoaşte/ şi mă face/ asemenea ei/ o frunză foşnitoare/ în zori (p. 23). Uitarea de sine, un fel de risipire blagiană a eului poetic, culminează într-un poem cu titlu expresiv Eu nu exist (p. 88), o diseminare a eu-lui în armonia lumii, o contopire în alteritatea universală, acel alt eu de dincolo de maya, de dincolo de fum iar existenţa fulgurantă a acestuia este urma de cenuşă a unui manuscris, la fel de iluzoriu ca eu-ul şi viaţa. Eu nu exist este o meditaţie cu totul profundă privind rostul superior al creatorului dispărut în creaţiile sale, cu toate că adastă încă dureroasa desprindere de materie: eu nu exist – există doar această/ carne îngropată în grota uitării/ flămânde păsări de pradă/ ciugulesc ultima fărâmă de linişte (p. 88). Iubirea devine în acest areal poetic al contopirii cu elementele esenţiale o nuntire a luminii; vestea despre tine/ ca un zbor de condor/ sunet de flaut (p. 22). În poemul cu titlul Manuscris (p. 10) construcţia oximoronică  a elementelor opuse, apele şi arderea, se cuprinde de aceeaşi aromitoare trăire fără gravitaţie a eului desprins de sine: mă soarbe adânc durerea din frunze… prin sânge îmi freamătă zorii. 
În filigranul desăvârşirii formale a dulcelui stil clasic (Cântecul apei) străbate, crud şi polarizant, o bănuită înflăcărare dramatică, stăpânită şi prelungită apoi de liniştea abandonării în alba veghe, de fapt ceea ce-mi pare a fi – din unghiul conştiinţei – acelaşi filon esenţial al întrebărilor omeneşti, aceeaşi căutare a sinelui profund, a scânteii divine din om. Totodată, poemul este pentru Persida Rugu o seninătate de caldă amiază, o apetenţă a exoticului îmbrăcând tandru efemerul şi nesfârşirea: Crud orhideea-şi arde solstiţiul în amiezi/ de neajuns aproape în drumul către sine/ gândirea se hrăneşte din fluviul cu peceţi/ al liniştei de veghe pe albele coline (p.9).  Sau, în alt ton poetic şi cu altă formulă, aceeaşi căutare asiduă a scânteii de cer lăuntric: Aruncă-mi suliţa tăcerii…/ peste rădăcinile spinilor/ să-mi aflu Sinele/ adânc (p. 97).
În scriitura poetică a Persidei Rugu cuvintele cheie: flacără, ardere, aprindere, fierbere, jăratec, foc, rug, făclie, fulger, torţe, incendiu îşi cheamă contrariile: izvor, apă, lac, ploi, fântână, ocean, râu, fluviu, configurând, cu onestitatea candorii unui lirism fremătător, oximoroane contextuale şi macro-textuale; toate cuvintele-simbol se urmăresc între ele, se intersectează într-o mişcare sofianică (vezi sensul axial al motto2-ului),  îmbrăţişându-se în alte cuvinte obsesive: răni, tăcere, strigăt, ierburi, răscruce de vânt, păsări, frunze, fum etc. Într-o şi mai relevantă poziţie analitică se află lexemul cuvânt, care-şi atrage complementarul semn poetic punte, un adevărat cumul polisemantic, extrem de semnificativ pentru starea de trecere a omului prin lume. Procedeul preferenţiat de poetica implicită a Persidei Rugu este evident cel al opoziţiilor reunite, cuprinzând şi aria semantică a arderii=sunete şi a acvaticului=tăcere. Expresia imediată, în curgerea ei, protejează adesea aceeaşi construct  oximoronic: să arzi pe o gheaţă pustie (p.18), fragede torţe (p.27). Poemul este, alteori, pentru Persida Rugu o semnificativă transgresare de regnuri şi de orizonturi ontice, precum în Durere peste râu (p. 26).
Un fantastic senin, calm, sub un văl de zbatere uşor patetică, ca o adiere romantică de angoase, o suprarealitate a timpului, a sunetelor, a pădurii de fum (p. 25). Cu toate că Locurile s-au obişnuit cu mine…Singurătatea se ascunde sub masca/ unei fericiri/ de duminică (p. 45) – prin ceea ce au ele profund şi reprezentativ – Scrisorile Persidei Rugu nu vin, paradoxal, din singurătate, ci tocmai din deplinul renunţării la ceea ce este dureros în singurătate, din moment ce poeta este conştientă că paşii noştri sunt/ pulsul pământului, iar Iubirea e lupta cu îngerul/ singurătatea –/ o scară spre cer (p. 94).





       

​

​

 Discurs liric

                                         
                                                                                                                                                                   de Ioan TEPELEA
 

​

​

  În sinteză, privind personalitatea creatoare a poetei Persida Rugu, am remarca de la început ampla ei respiratie filosofică si meditatie în singularitatea universului propriu, dar si inefabila percepere a nuantelor umane ale devenirii. In anul 2008 i-a apăruta la Editura Risoprint, din Cluj-Napoca, volumul de poeme Viata după Azelman într-o a doua editie, iar în anul 2009 o a treia editie. Cum n-am văzut si prima eHitîe, Cea din anul 2007, am rămas marcat, la citirea următoarelor editii, de lirica de exceptie a poetei, din cîte stiu si profesor-logoped într-un centru interscolar, psiholog/ consilier în învătămîntul special, de educatie incluzivă, precum si cadru didactic în învătămîntul universitar particular. În fond, asta înseamnă, pur si simplu, enorm de mult din punct de vedere profesional si umanitar, în contextul social actual si, desigur, la fel pentru profilul liric al poetei. Lăuntrul cu care Persida Rugu curge într-un „dulce stil clasic”, si vădeste, si chiar se augmentează, dintr-o interiorizare mai mult decît profundă si, în acelasi timp, si emblematică pentru cel ce se vede urmărit amarnic de trista revoltă a euiui dintre cele două lumi, îndrăznesc să spun cea a fiintei si cea a nefiintei...
Cele spuse pot da o măsură destul de reală a felului în care poeta construieste, în aspiratie ca pe fluviul care ne strigă, mereu, chiar „dincolo de amintirile noastre”
„Fratelui meu, Petre, pelerinilor din noi”,gîndul diafan ce te întîmpină în prima sectiune, Podul rosu, în care si autoarea, dar si Juan Ramon Jimenez, apoi Andrei Fischof si chiar Lucian Blaga (cu un fragment din poemul Pod peste Mures)salută tulburătoarea curgere a liricii poetei. Nu întîmplător, „Podul Rosu se înaltă/ ca o stavilă de sînge/ peste flacăra de ghetă/ pe sub ramura ce plînge”, deoarece poeta traduce metaforic emblîrrratiîa'dlsparitie a fratelui: „Plopii fără sir pe cale/ alb întunecă privirea/ dincolo de ape-n zare/ izvorăste nerodirea...”Am spune, nu prematur sau din grabă, ci tăios si cu putere, că toată cartea pare un poem miracuios si-nsîngerat de zbaterea de gînd a Persidei Rugu, asa cum o vede si Rodica Marian; adică, împingînd poemul spre „o semnificativă transgresare de regnuri si de orizonturi ontice”. Căutarea de sine în timpul si spatiul profund, aiteritatea ca substantă a devenirii actuale, dar si multe alte aspecte de armonie a unui univers ce se priveste în proprii-i ochi, în fel de fel de aproximări - dar într-o firească si relevantă, analitică lirică, cea a Tăcerii dintre cuvinte si de după fiecare vers si fiecare poem...
Si algoritmul poemelor, ciclurile îr. care au fost incluse, titlurile acestora, precum si alte numeroase motive metaforice, de stil si de text, dau cărtii la care facem referire, culoarea unei sincerităti debordante care renaste la modul sublim nevoia de adevăr ce ni-i dorim si pe care ni-1 imaginăm, cu fiecare clipă de fiintare; în iot cazul, să răsfoim doar cîteva titluri: Curg arborii, Ecoul Pandorei, Tăceri ascutite, La marginea Podului Rosu, Plecarea fratelui, Soapta lui Icar, Somnul celui hăituit, Piatra de sacrificiu, Dincolo de tăcere, Joi, Cealaltă punte, Biserica dintre ape, Implozie s.a. (din Podul Rosu)sau: Hic et nune, Îmblînzitorii de vipere, Coborîrea în arenă, Exercitii de respiratie, Dincolo de Styx, Umbra unei femei prin labirint, Dincolo de oglinzi, Poem pentru fratele meu, Ultima Thule, Voce de dincolo da sunet, Miercurea Cenusii, Măsti s.a. (din Coborîrea în arenă)sau: Ca zăpezile lunii, Copilărie, Timp fără de timp, Ecou din Stradivarius, Vînătoare, Absenti, Epifanie s.a. (din Al treilea ceas)sau: Oglinzi vegetale, Înviere sfîsiată, Pe muchia cerului, Posada, Lotus negru, Anotimp cu zei, Hotar de păsări, Exil cu spini, Poim din sîngele meu, Suflete hăituite, Îngerul si clepsidra s.a. (din Pe muchia cerului, Posada, ultimasectiune a cărtii)...
Am spune aici, amintind ultimul poeny din carte, cel cu titlul Intrarea în mit, că poeta, sublimîndii-si intentiile, dar si frămîntările, si mai ales tăcerea, ar vrea parcă să supună elementele alcătuirii imaginare a eului, a cărui structură poetică este nu doar de o anume adîncime, ci sustinută de realitatea cea cu o mie de ochi! Poate de aceea, în formula si profilul liric al Persidei Rugu se poate recunoaste pasta poeziei autentice, lăuntrul lăuntrului creatiei, dar si simtirea ce incită si deconcertează nu doar în Viata după Azelman, ci siîn întreaga sa operă literară (Descultă în iubire (1990), Faraonul albastru (1993), Cartea cu arbori (2000), Luntrea de ghindă (2001), Scrisori din singurătate (2004, editia I, 2005, editia II).
Versul alb sau, adeseori, rimat, ori în gen sonetist alunecă într-un mod subtil de personal, dimensional în cîmpu! poetic propriu. Cred că poeta, desi nu afisează orgoliul ei ancestral, si-l temperează si controlează în permanentă, chiar si cu o nedisimulată curtoazie: „Curg sunete prin inima sihlei/ tăcerea înaltă pagode// pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea”(Intermezzo).
Topirea, în eul profund, a amintirilor, a profesiei, dar si a tuturor sentimentelor umane este, spre exemplu, verificată prin ideea de lacrimă: ,,Stau la usa casei tale/ dincolo de cer si pămînt/ cu o icoană în brate/ si plouă rar si/ blînd/ ca uguitul unui porumbel/ si stelele sînt/ pajistea din inima mea/ printre care te ascunzi/ fără a rosti un/ cuvînt// stau la usa casei tale/ mereu/ si mereu plouă/ peste acelasi/ mormînt” (Lacrima de la marginea Lunii).
În Doliu cosmic, poeta aproape că uită de miraculosul pămînt, preferînd spatiul cosmic si regretînd/ uitînd mizeria umană ce macină si subtiază chipul omenesc. Pe fond cosmic, liricul acestei lumi e precum copca din suferinta creatiei! Sînt cele trei strofe rotunjite ale poemului, care este imens gîndit si simtit, esentializat si deosebit de bine scris, în care fiecare al patrulea vers dă măsura acestui plan cosmic/ sau doliu cosmic. Astfel, „E neagră taina cea din miez de lume/ e neagră frunza-n arbore si grea/ e neagră zarea – lacrimă si spume/ se adună-n copca de sub altă stea// e neagră umbra ta peste miriste/ e neagră noaptea frîntă-n arse mori/ e neagră patima din somncînd niste/ străine pietre macină cocori// e neagră inima ce spumegă-n vîltoare/ e neagră oarba ardere din noi/ e neaeră-n vînt si smulsă din hotare/ lunara zbatere de-nmiresmate ploi”. Ei bine, iată copca universală a doliului cosmic, ce prinde pe omul de pe Terra, de orice nationalitate sau rasă si, mă rog, oricine ar fi... Îl prinde în zbaterea de gînd. În linistea si năvodui ei fără de sfîrsit, ca un „culcus amar de serpi fosnitori”.O infinită zbatere, si durere, si singurătate, si cosmos, micro- si macro-, si căi lactee...
Si iată, domnilor poeti, critici, dramaturgi, eseisti si memorialisti, domnilor scriitori, iată că Persida Rugu, o poetă a Limbii Române (Limba Română este patria mea...,după cum spusese si Nichita Stănescu), asadar o poetă a Limbii Române ne-a rostit, prin „rugăciunea” ei lirică, adînc si î nalt, către Dumnezeul din noi, către lumea dintre lumi, cea mai sinceră, cea mai frumoasă si cea mai tulburătoare... Tulburătoare precum Viata după Azelman, văzută, trăită si iubită de poeta noastră. Ar putea fi spuse sau nespuse multe cuvinte despre versul său înnobilat de feeria vietii într-una din lumile posibile, pe acest pămînt pe care ne-am zămislit cu totii ca lut al flintei, cu care, de altfel, intrăm si în mit, cum spune poeta Persida Rugu: „Despic torte pentru supunerea elementelor/ un poem înaltă piatra de/ sacrificiu// rădăcinile zidesc usa// fluviul strigă dincolo de amintirile/ noastre” (Intrarea în mit). Cred că si Rilke, daca ar trai, s-ar îndrăgosti de un asemenea discurs liric! Si negresit ar putea exclama: Puterea este a poeziei, a tăcerii, a linistii din noi!

​